Este a doua zi de muncă. Totul calm, totul frumos. Este pauza de masă. Unii ar zice că e singurul moment de linişte, eu aş zice că din contră.
Mergem la cantină. Îmi sorb ciorba în linişte în timp ce mă gândesc la rostul nostru în Univers. O voce puţin străină mai mult masculină, străpunge liniştea sufletului meu:
- Vouă v-am povestit faza cu puiu'? Spune vocea.
Nimeni nu răspunde nimic.
- Eram ieri, stăteam la masă...începe el să povestească deşi ceilalţi păreau că-l ignoră.
-...şi în timp ce mâncam o friptură de pui mi-au dat lacrimile. Nu am mai putut mă să mănânc. N-am putut. M-am gândit la săracul pui. Oare el cum s-a simţit? Azi tot ce-am putut să-mi iau e ciorba asta de legume...
Nimeni nu zice nimic, ba unii chiar schiţează un zâmbet în colţul gurii.
Gândurile şi întrebările năvălesc în capul meu: " Cum a găsit el această menire, această milostenie, această slăbiciune în sufletul lui?"
Dar nu m-am întrebat prea mult că mi-a răspuns el:
- Mi-am amintit de poezia aia, nu mai ştiu cum îi zice, aia în care îşi lasă mama puiu în cuib şi-l prinde iarna şi moare.
- Păi şi ce legatură are mă cu ciorba? Intreabă o voce din fundal.
- Păi puiu' ala a murit mă. Din cauza lu mă-sa. Că putea să-l ia cu ea.
- Păi da, dar i-a salvat pe ceilalţi.
Morala: nu lăsa puii să moară de frig. Transformă-i în mâncare. 😊
