Domnu' cu salamu'

Sunt în tren. Merg spre fericire. Stau şi-mi savurez cartea delicioasă când deodată mă izbeşte un miros puternic foarte cunoscut. Îmi aminteşte de copilărie, îmi aminteşte de jocurile din faţa blocului, de castelele în nisip şi de căţăratul în copac. Închid ochii, trag aer în piept şi zâmbesc. Ce miros plăcut, şi ce amintiri frumoase a înviat. Este mirosul autentic de salam.     

Deschid ochii şi caut cu privirea nerăbdătoare în timp ce o foame mă izbea cumplit. Îl zăresc. Domnul care a trezit în mine sentimentul de copil. Îl privesc cu ochii sclipind a fericire. Îl privesc cum scoate, graţios, dintr-o pungă, câte o felie de salam şi o mănâncă cu poftă. Cu atâta poftă încât mi se face pielea de găină. Tresar şi suspin. Parcă răsuceşte cuţitul în rană. Dar nu se opreşte aici! Scoate pieliţa de la fiecare felie şi o suge cu mult patos. Şi suge şi suge şi scoate nişte sunete de mă ia cu leşin. Simt cum mi se înmoaie picioarele. Aproape că aş vrea să o sug şi eu (pieliţa de la salam). Nu pot! Simt că nu mai pot să rezist! Încet mireasma dispare şi ies din starea de visare. Încep să mă întreb de ce dar observ cum domnul scoate un spray şi începe să se parfumeze. Alt miros ce mă duce în copilalărie. Sprayul B.U.

Dar două doamne draguţe, din spate, mă aduc în realitate. Le aud spunând cuvintele magice şi toată povestea dispare: "Puuuuu ce pute? Nu-mi spune că ai facut caca!!! Ia să te verific! Pfuuuuu ai facut caca pe tine!!! Hai mă mamaie, mai aveam puţin şi ajungeam." Imaginea este accentuată şi conturată de domnu' cu salamu' care-şi miroase ocazional degetele...

Mirific.

Colegu' cu puiu

Este a doua zi de muncă. Totul calm, totul frumos. Este pauza de masă. Unii ar zice că e singurul moment de linişte, eu aş zice că din contră.
Mergem la cantină. Îmi sorb ciorba în linişte în timp ce mă gândesc la rostul nostru în Univers. O voce puţin străină mai mult masculină, străpunge liniştea sufletului meu:
- Vouă v-am povestit faza cu puiu'? Spune vocea.
Nimeni nu răspunde nimic.
- Eram ieri, stăteam la masă...începe el să povestească deşi ceilalţi păreau că-l ignoră.
-...şi în timp ce mâncam o friptură de pui mi-au dat lacrimile. Nu am mai putut mă să mănânc. N-am putut. M-am gândit la săracul pui. Oare el cum s-a simţit? Azi tot ce-am putut să-mi iau e ciorba asta de legume...
Nimeni nu zice nimic, ba unii chiar schiţează un zâmbet în colţul gurii.
Gândurile şi întrebările năvălesc în capul meu: " Cum a găsit el această menire, această milostenie, această slăbiciune în sufletul lui?"
Dar nu m-am întrebat prea mult că mi-a răspuns el:
- Mi-am amintit de poezia aia, nu mai ştiu cum îi zice, aia în care îşi lasă mama puiu în cuib şi-l prinde iarna şi moare.
-  Păi şi ce legatură are mă cu ciorba?  Intreabă o voce din fundal.
- Păi puiu' ala a murit mă. Din cauza lu mă-sa. Că putea să-l ia cu ea.
- Păi da, dar i-a salvat pe ceilalţi.

Morala: nu lăsa puii să moară de frig. Transformă-i în mâncare. 😊

Cum să trăieşti mizerabil cu un salariu onorabil

   Iniţial voiam, ca această postare, să fie un fel de "primii paşi", însă, înainte de a o redacta mi-am dat seama că nu e nevoie de tutorial, deja ne este în sânge acest lucru.
   Aşa că o voi transforma într-o poveste tragico-comică (cacofonia s'o mănânce ăla cu mustaţă 👹).

   Bun. Ai bani. Nu ca Dragnea, că n-ai cum, doar ce s-a "dat drumu" la Ordonanţă (nu-ţi face griji, ai şi tu timp de d'astea). Ci ca un om cinstit, muncitor dar in acelaşi timp norocos, să zicem 3000 RON net. 

   Ideea e...oricum nu contează. România te ucide mai devreme decât trebuie cu toţi banii din lume.
   Mâncăm roşii din export că pământul nostru nu-i fertil, nişte fabrici amărâte de pâine mai avem şi noi că oricum nu eram cândva pe primul loc la producţia de grâu (nu nene, e vorba de altă Românie) de carne ce să mai zic, acum toată lumea are fermă. Concursul nu mai e cine are cei mai buni pui. S-a transformat în cine vinde cei mai mulţi pui. Puii cresc în condiţii îngrozitoare: hormoni, supracazaţi (ca studenţii din regie 🐓🐓🐓 ) îndopaţi, neplimbaţi. Porcii, vacile, caprele, nu are rost. Poate ţi-ai creşte singur la ţară câteva, dacă n-ai avea viitorul la oraş. 
   Doctorii atât de puţini, pacienţii atât de mulţi, când să aibă timp să te bibilească? (Altă întrebare 😄) îţi dă un nurofen da uită să te întrebe ce afecţiuni mai ai. Iar tu, om de rând, mai puțin informat, intri în şoc anafilactic.
   Maşini părăsite o grămadă. Iar maşini utilizate mai mult de 2 pe cap de locuitor (ca deh..avem bani). Da oare inspecţiile alea la emisia de gaze chiar se fac? Da. La fel de bine ca protocoalele localurilor care au ars. Lasă. Că suntem un popor aşa bun, facem noi inspecţia direct cu plămânii. Că sunt puternici. I-am antrenat în Piaţa Victoriei.
  Nu avem o monitorizare a dozelor de radiaţii primite în spitale. Nu avem o limită a Radonului (mor mai mulți oamenii de cancer pulmonar din cauza Radonului decât cauzat de fumat) utilizat in materialele de construcţii.
   Nu avem o limită a Parlamentului. Dacă tot furală, cum ziceţi toţi, măcar să fie mai puţini.
   Legile rutiere sunt aşa bine puse în practică, nu există zi în care să nu aud de vre'un accident.
   Şi cireaşa de pe tort, ăştia care nu au un salariu onorabil au ajuns să omoare pentru două'jde lei.
   Şi cireaşa de pe cireaşa de pe tort, ăştia care au un salariu mult mai mare decât mama lu' tata lu' salariu onorabil nu se satură. Gen ori murim noi, ori mor ei, dar în puşcărie niciodata.

  Un singur mesaj am: Dragnea, atâta timp cât respiri acelaşi aer cu noi, la fel de multe şanse la viaţă ai şi tu. (Defapt acum, cred că ai mai puţine...adica să recunoaştem...ţi-ai făcut câţiva duşmani, cine ştie cum îţi pune vreunu piedică pe scările din parlament, doamne fereşte, nu i-am dori asta nici celui mai mare duşman).

Hai că nu la politică voiam sa ajung, but damn. Nu m-am putut abţine.

 I.M.A.